Caută la rădăcini 🌿

Conform contemporanilor, Arie (cca. 256–336 d.Hr.), preot alexandrin și fondator al ereziei arianismului, avea o înfățișare de om smerit și înduhovnicit. Statura sa înaltă, silueta subțire și suplețea ascetică l-au ajutat mult să câștige simpatia credincioșilor din Alexandria. Oamenii simpli, neavând o pregătire teologică, s-au lăsat ușor captivați de această expresie exterioară și au ajuns în cele din urmă în plasa lui satana, despre care Apostolul spune că „se preface în înger al luminii” (2 Cor. 11:14). Gândind că apără adevărul și credința, acesta în realitate a sfâșiat cămașa cea fără cusătură (ţesută în întregime) a lui Hristos, asemenea celor ce L-au răstignit pe cruce (Ioan 18:23). Tradiția spune că Mântuitorul S-a arătat în vis Sfântului ierarh Petru al Alexandriei având cămașa sfâșiată, explicându-i că ereticul Arie a rupt unitatea Bisericii dezbinând comunitatea credincioșilor. Din păcate, acest duh de răzvrătire și dezbinare, deghizat în diverse forme ale luptei împotriva răului, a persistat în viața Bisericii lui Hristos de-a lungul istoriei. Îi avem și acum printre noi sub chip de „ apărători înflăcărați ai dreptei credințe și cu numele de „adevărați creștini” sau „creștini din catacombe”. De fapt sunt niște clerici autointitulați și autoinvestiți în grade preoțești care nu le aparțin de drept, niște impostori fără har, despre care Scriptura spune că „dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri” (1 Ioan 2:19). Orbiți de valoarea propriei persoane, aceștia au scuipat în izvorul cu apă vie din care băuseră, s-au rupt de trupul Bisericii lui Hristos și au fondat bisericile lor paralele. Creștinii sunt îndemnați prin Sfânta Scriptură și glasul Bisericii Dreptmăritoare să fie prudenți și să nu se lase înșelați de cei care prin vorbe pioase și sub masca de apărători ai dreptei credințe induc în eroare sufletele celor slabi și îi poartă pe cărări strâmbe. Înșelătoria lor este adesea îmbracă în evlavie și ascunsă sup chipuri pioase. Cuvântările lor sunt înflăcărate, presărate cu citate din Sf. Scriptură și expresii din Sf. Părinți. Însă duhul ce se ascunde după aceste cuvântări nu este un duh al păcii, ci un duh tulburător ce seamănă tensiune, îngrijorare, frică, ură și dezbinare. Construiesc mereu baricade ideologice și împart comunitatea creștinilor în „adevărați” și „rătăciți”, în „mărturisitori” și „trădători”. Insuflă celor ce-i ascultă un fals sentiment de superioritate spirituală asupra clerului și a altor enoriași, provocând astfel conflicte interne în mănăstiri și parohii. Distrug încrederea oamenilor în ierarhi și preoți și îi înstrăinează de Biserică prin impunerea agresivă a regulilor lor. Crează cercuri restrânse (uneori închise), precum ar fi, de exemplu, grupurile pentru citirea Psaltirei în comun, prin intermediul cărora se opun conducerii oficiale a Bisericii, vieții bisericești și parohiale, ca în cele din urmă să se rupă definitiv de Biserica, pentru a se împrăștia ca neghina prin fel de fel de structuri (parasinagogi). În această situație avem nevoie de multă rugăciune și prudență. Vigilența și ancorarea în ascultarea mântuitoare față de Biserică sunt mijloacele principale de apărare împotriva acestor înșelători și „lupi răpitori de suflete îmbrăcați în piei de oi”(Matei 7:15).

Într-o stare de uscăciune spirituală și abandonare din partea lui Dumnezeu, este de o importanță vitală să continuăm a rămâne în Biserica lui Hristos, după cum spune psalmistul: „Ales-am a fi lepădat în casa lui Dumnezeu, mai bine, decât a locui în locaşurile păcătoșilor” (Psalmul 83:11). Casa lui Dumnezeu și rugăciunea sinceră, fie chiar și fără bucurie în inimă, mențin sufletul “pe linia de plutire” atunci când Harul dumnezeiesc stă ascuns. Mulți asceți au trecut prin lungi perioade de abandon din partea lui Dumnezeu, dar le-au depășit tocmai prin răbdare și viață bisericească neîntreruptă. „Fiecare creștin care caută cu adevărat mântuirea trebuie să treacă prin experiența abandonului din partea lui Dumnezeu. Această încercare, într-o formă moderată, ne poate însoți mulți ani în timpul celei de-a doua etape a vieții spirituale, adică atunci când, în mod providențial, experimentăm o îndepărtare și chiar o dispariție a primului har. Inevitabilă și destul de dureroasă, încercarea cu abandonului din partea lui Dumnezeu urmărește un scop profund, acela de a permite credinciosului să-și manifeste libertatea și credincioșia față de Dumnezeu.” (Sfântul Sofronie Saharov) “Cât despre legile generale ale vieții duhovnicești, trebuie să spunem că Dumnezeu trimite diverse încercări și ispite celor care se străduiesc în viața duhovnicească, una dintre care este așa-numita “părăsire de către Dumnezeu”. Când o mamă își lasă copilul singur, acesta se simte abandonat și total neputincios. El plânge și strigă cu disperare. Își întinde mâinile căutându-și mama cu privirea. La fel și Dumnezeu, ca o Mamă, face acest lucru pentru ca, simțindu-și propria slăbiciune, credinciosul să se alipească și mai puternic dragostea Lui.” (Sfântul Serafim Sobolev)

Cinstirea Sfântului Foca în Italia 🌿 Sfântul Foca, numit Grădinarul, este un martir creștin din secolul al III-lea. A trăit în Sinope, pe coasta Mării Negre, unde se ocupa cu cultivarea grădinii, din roadele căreia îi hrănea pe săraci și călători. În timpul persecuțiilor împotriva creștinilor, i-a găzduit la prânz pe soldații care îl căutau să-l omoare, fără ca aceștia să știe cine este. După ce le-a oferit mâncare, și-a dezvăluit identitatea și și-a săpat propriul mormânt înainte de a fi decapitat. În Italia, este protectorul grădinarilor, al cultivatorilor de legume, al fermierilor și al marinarilor. Își are sărbătoarea pe 5 martie, iar în unele locații de pe litoral, cum ar fi Salento, pe 18 august. Cultul său în sudul Italiei pare să fie legat de numele prestigiosului general bizantin Nicephorus Phocas, care la sfârșitul secolului al IX-lea a eliberat Puglia și Calabria de sarazini. În Venezia, Sfântul Foca este venerat ca Patron al Breslei de Calafai din Arsenalul venețian, - o breaslă ce reunea meșteri specializați în impermeabilizarea navelor. Calafații introduceau tije de silicon între scândurile de lemn și umpleau carenele cu rășină clocotită. Anual, pe 5 martie, după calendarul liturgic venețian, are loc o sărbătoare dedicată Sfântului Foca ce se numește „Zorno de San Foca”. Celebrarea acesteia are intenția de a păstra vie memoria celor care secole de-a rândul au făcut parte breasla amintită. Programul are loc la biserica San Francesco de Paola și include celebrarea Sfintei Liturghii și o slujbă de pomenire pentru răposați. Aceasta este urmată de distribuirea coșului tradițional care conține „lumânări și pânea Sfântului Foca” ("pan, candella et Santo").

Și din nou, aceeași întrebare: când se sărbătorește Sfântul Foca și este permisă sau nu munca de ziua lui? Sfântul Mucenic Foca și-a luat cununa de martir în timpul împăratului Traian (98-117) în orașul Sinope. Mai târziu, la 23 iulie 403, sfintele lui moaște au fost mutate din Sinope la Constantinopol. În amintirea acestui eveniment, calendarul ortodox a stabilit pentru ziua de 23 iulie (5 august, stil vechi) o sărbătoare în cinstea lui. 1. Spre deosebire de bisericile de tradiție grecească și cea Română, Biserica Rusă serbează mutarea moaștelor Sfântului Foca cu o zi mai devreme, pe 22 iulie (4 august), odată cu pomenirea Sfintei Maria Magdalena. Această practică s-a răspândit și în Basarabia țaristă în a doua jumătate a sec. XIX. Ea persistă în continuare, în ciuda faptului că în prezent în toate bisericile din Republica Moldova se slujește după Mineile românești care indică pomenirea Sfântului Foca pentru ziua a 23 a lunii iulie (5 august, stil vechi). Una dintre explicațiile mutării sărbătorii Sfântului Foca cu o zi înainte, este aceea că în Biserica Rusă pe 23 iulie (5 august) se sărbătorește cu fast icoana Maicii Domnului de la Poceaev. 2. Întrucât numele Foca este foarte apropiat de cuvântul românesc „foc”, tradiția populară a văzut în această sărbătoare o zi cu pericol de foc. Cei superstițioși continuă să creadă eronat că Sfântul Foca ar arde casele, gospodăriile sau ogoarele celor care muncesc în ziua lui. Prenumele grecesc Foca (Φωκάς) vine de la cuvântul phoke (φώκη), care înseamnă focă (animalul marin), și nu are nicio legătură etimologică cu focul. Confuzia dată face parte din seria superstițiilor populare cu tentă religioasă.

Cine este Ilie-Pălie? Ce spune Biserica despre el? Se știe că tradiția populară a păstrat unele sărbători care nu se regăsesc în calendarul ortodox și care adesea nu au nicio legătură cu tradiția bisericească. O astfel de sărbătoare stranie este dedicată unui oarecare Ilie-Pălie - personaj mitic din calendarul popular și sărbătorit pe 3 august (21 iulie), a doua zi după sărbătoarea Sfântului Proroc Ilie. Numele acestei pseudo-sărbători vine de la verbul „a păli”. În ziua respectivă, cei superstițioși nu lucrează de teama că acest Ilie-Pălie să nu-i „pălească” cu vreo boală sau să nu le fie „pălite” (distruse) culturile de grindină și foc. Conștient sau inconștient, popularizând aceste rămășițe ale păgânismului autohton, creștinii care țin ziua lui Ilie-Pălie nu fac decât să amestece lumina cu întunericul.

Odată ce împărtășirea laicilor la fiecare Liturghie, ca act care decurge din participarea lor la Liturghie, a încetat să mai fie o normă și a fost înlocuită de practica împărtășirii rare (doar în Postul Mare), apropierea de Sfântul Potir a devenit posibilă doar după Taina Pocăinței - spovedanie. Însă această practică, repet, firească și evidentă în cazul comuniunii rare, anuale, a dus la apariția în cadrul Bisericii Ortodoxe (în primul rând în Biserica Rusă) a unei teorii conform căreia împărtășirea laicilor, spre deosebire de cea a clericilor, este în general imposibilă fără Spovedanie, astfel încât mărturisirea păcatelor înainte de împărtășanie este întotdeauna o condiție obligatorie. Îndrăznesc să afirm că această teorie nu numai că nu are nicio bază în Tradiția Bisericii, ci contrazice în mod deschis învățătura despre Biserica însăși, despre Taina Împărtășaniei și a Pocăinței. Pentru a ne convinge de acest lucru, este suficient să reamintim pe scurt esența Tainei Pocăinței. Încă din primele secole, Pocăința a fost, în înțelegerea și învățătura Bisericii, Taina Reunificării cu Biserica a celor excomunicați pentru păcate. Disciplina în Biserica Primară era atât de strictă, încât permitea doar o singură astfel de reunificare. În perioada post-persecuții, dar mai ales după afluxul întregii mase de oameni în Biserică, această disciplină strictă a început să fie ușurată. În orice caz, Pocăința, ca taina a Reunificării cu Biserica, era săvârșită doar pentru cei excomunicați din Biserică pentru păcate specifice, enumerate concret în Tradiția canonică a Bisericii. Drept dovadă a acestei tradiții, avem până în prezent rugăciunea de dezlegare de la sfârșitul Spovedaniei, în care preotul se roagă lui Dumnezeu să-i ierte celui ce se pocăiește păcatele, să-l împace și să-l unească cu sfânta Lui Biserică în Hristos Iisus, Domnul nostru...* Aceasta nu înseamnă, însă, că Biserica i-a considerat pe credincioșii neexcomunicați fără de păcat. În primul rând, Biserica nu a considerat niciodată pe nimeni dintre oameni fără de păcat, cu excepția Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. În al doilea rând, mărturisirea liturgică a păcatelor și rugăciunea pentru iertarea lor sunt incluse atât în ​​rugăciunea „Sfinte Dumnezeule” (Trisagionul), cât și în celelalte rugăciuni ale Liturghiei. În cele din urmă, Biserica a perceput întotdeauna împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului ca fiind un act tainic de iertare a păcatelor. Prin urmare, condiția pentru primirea Sfintelor Taine nu este lipsa de păcate (pe care nicio dezlegare de păcate nu o poate acorda), ci distincția clară pe care Biserica a făcut-o întotdeauna între păcate și faptele ce permit apropierea de Sfântul Potir și care devin un impediment, deoarece separă păcătosul de Biserică. Repet, păcătoși sunt toți cei din Biserică, dar nu orice păcat îl rupe pe credincios din trupul Ei. Inevitabilă, atât timp cât purtăm acest trup și trăim în această lume, păcătoșenia noastră este, ca și cum, dizolvată în adunarea liturgică a Bisericii care se roagă lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor membrilor ei. Chiar în fața Sfântului Potir, în momentul primirii Împărtășaniei, noi cerem iertare pentru păcatele noastre cele cu cuvântul și cu fapta, voluntare și involuntare, știute și neștiute, și credem că Hristos ne primește și ne unește cu Sine, după măsură pocăinței noastre. Prot. Alexander Schmemann: „Euharistia. Taina Împărăției” __________________ * Formula de dezlegare „…iar eu, nevrednicul preot, prin puterea dată mie, te iert și te dezleg…” a fost împrumutată din practica Bisericii romano-catolice și este străină tradiției Bisericii Răsăritene.

Așa învață și Biserica, că precum Ilie va fi înaintemergătorul celei de-a Doua Veniri, tot așa Ioan a fost înaintemergătorul celei dintâi”.

„Şi ucenicii L-au întrebat, zicând: Pentru ce dar zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie? Iar El, răspunzând, a zis: Ilie într-adevăr va veni şi va aşeza la loc toate. Eu însă vă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte au voit; aşa şi Fiul Omului va pătimi de la ei. Atunci au înţeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul” (Matei 17:10-13). Pentru a înțelege mai bine explicația pe care Iisus o dă ucenicilor cu privire la Ilie Tesvitenanul și Ioan Botezătorul, trebuie spus că discuția are loc în timp ce Iisus cu cei trei ucenici aleși, coboară de pe Tabor, imediat după minunea Schimbării Sale la Față, la care a participat și prorocul Ilie. Ucenicii erau nedumeriți de ce Ilie a dispărut îndată ce Iisus și-a recăpătat cipul obișnuit. După părerea lor, precum și a majorității iudeilor, Ilie trebuia să vină înainte ca Mesia să urce pe tronul lui David. În plus, nu doar că Ilie dispăruse, ci Iisus le poruncește să nu spună nimănui ceea ce au văzut pe Tabor „până când Fiul Omului Se va scula din morți” (Mt. 17:9). Sf. Ioan Gură de Aur explică acest pasaj din Evanghelia după Matei în felul următor: Nedumerirea ucenicilor era pe cât se poate de firească. Cărturarii învățau că înainte de venirea lui Mesia va exista o înviere generală a morților. Iisus însă le-a vorbit doar despre învierea Lui. Deci, ei L-au întrebat: „De ce zic atunci cărturarii că Ilie trebuie să vină înainte de venirea Ta și înainte de învierea morților?” Iată, acum credem pe deplin că Tu ești Hristosul, adevăratul Mesia. Dar cum să înțelegem cele scrise despre venirea lui Ilie? Tocmai l-am văzut pe Ilie pe Muntele Tabor: ar trebui să considerăm această arătare ca fiind cea promisă de profeți sau ar trebui să așteptăm o altă arătare? Domnul spusese anterior că Înaintemergătorul Său, Ioan, era Ilie cel prezis de profeți, dar ucenicii încă nu făceau distincție clară între cele două veniri ale lui Hristos: prima în umilință și a doua în slavă. Înaintemergătorul celei de-a doua va fi într-adevăr Ilie, în timp ce Înaintemergătorul primei este Ioan, pe care Domnul îl numește Ilie nu pentru că era Ilie, ci pentru că și-a îndeplinit slujirea în duhul și cu puterea lui Ilie. Cărturarii au confundat profețiile profetice despre cele două veniri ale lui Hristos și pentru aceasta ziceau că, dacă Iisus este Hristosul, atunci de ce n-a venit Ilie înaintea Lui. Nu întâmplător fariseii au trimis și ei un mesaj lui Ioan întrebându-l dacă el este Ilie sau nu (Ioan 1:21). Așadar, în răspunsul Său către ucenici, Domnul dezvăluie învățătura despre cele două veniri ale Sale: „Pe bună dreptate spuneți că Ilie trebuie să vină înaintea Mea, căci Eu sunt Mesia. Așa a prorocit Maleahi: „Iată că Eu vă trimit pe Ilie proorocul, înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoșătoare. El va întoarce inima părinţilor către fii şi inima fiilor către părinţii lor, ca să nu vin şi să lovesc ţara cu blestem!" (Maleahi 3:23-24). Însă ceea ce nu înțeleși este că acea profeție este despre a Doua Mea Venire. Atunci într-adevăr va veni Ilie. El va îndrepta necredința oamenilor din acel timp și va pregăti poporul evreu pentru a primi învățătura Mea. Dar aceasta va fi înaintea de Judecata de Apoi, căci Maleahi zice clar despre „lovirea cu blestem”. Acum însă n-am venit să judec pământul, ci să mântuiesc lumea: „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea (Ioan 3:17). Dar în ceea ce privește această Primă Venire a Mea, tot la Maleahi este scris: "Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele" (Maleahi 3:1). Vă spun că acest al doilea Ilie, a venit deja. Ioan, el este Înaintemergătorul Meu, care a propovăduit pocăința în duh și cu puterea lui Ilie. Și-a împlinit slujba, iar ei nu l-au recunoscut ca Înaintemergător al Meu, ci au făcut el ce-au vrut, după propria lor voință rea. Tot așa și Fiul Omului va suferi din mâinile lor.

Văzând cum, mai ales în ultima vreme, unii și alții alunecă spre etnofiletism și ajung să creadă că neamul sau țara lor ar constitui „ultimul bastion al Ortodoxiei”, m-am hotărât să aștern câteva gânduri pe această temă. Le puteți citi și chiar comenta, dacă aveți observații care țin de subiect. Textul nu urmărește să apere o tabără și să condamne alta, nici să alimenteze polemici sterile, ci să ne ajute să privim dincolo de patimile și interesele pământești, ridicându-ne mintea și inima spre Împărăția lui Dumnezeu, singurul loc unde Ortodoxia își găsește deplina și nepieritoarea împlinire. https://www.teologie.net/2026/07/31/etnofiletism-mesianism/