Maxime și poezii

Nu pe mine să mă plângi, ci pe acest mare om #expresiicelebre După Voltaire (Secolul lui Ludovic al XIV-lea), acestea sunt cuvintele pe care Pierre de Mormès de Saint-Hilaire le-a adresat fiului său Armand, la Sasbach (în Baden), la 27 iulie 1675. Aceeași ghiulea îl omorâse pe vicontele de Turenne (1611–1675) — „marele om” — și îi smulsese un braț lui Saint-Hilaire tatăl (mort în 1680), comandant general al artileriei. Iată cum povestește doamna de Sévigné: „Mi se pare că citesc istoria romană. Saint-Hilaire, comandantul general al artileriei, l-a oprit pe domnul de Turenne din galop ca să-i arate o baterie de tunuri. Era ca și când i-ar fi spus: «Domnule general, opriți-vă puțin, aici veți muri.» Vine lovitura de tun, smulge brațul cu care Saint-Hilaire arăta spre baterie și îl ucide pe domnul de Turenne. Fiul lui Saint-Hilaire se repede la tatăl său, strigând și plângând. «Taci, băiatul meu — îi spune el —, privește (și i-l arată pe domnul de Turenne mort). Iată pe cine trebuie să plângi acum și mereu. Iată ce este fără leac.»”

Amândoi părinții mei aveau o memorie admirabilă și erau niște povestitori neîntrecuți. În lungile seri de iarnă ne țineau pe noi, copiii, pe profesori, pe guvernante și pe musafirii zilei ceasuri întregi sub farmecul povestirilor lor, făcând să treacă pe dinaintea ochilor noștri icoanele unui trecut la care luase parte sau auzise amănunte din gura bătrânilor lor. Tata povestea corect, dicțiunea lui era mai înflorită, modul de povestire al mamei era mai artistic, apoi, înzestrată cu un rar dar de imitație, ea, de cele mai adese ori, mima întâmplarea ce o povestea. Ce păcat că, mai pe urmă, când îmi dam sama de prețul acelor povestiri și îmi aduceam încă bine aminte de ele, nu le-am notat lăsând să se piardă o mulțime de amărunte neprețuite pentru istoria noastră politică, socială și chiar economică în veacul trecut! Radu Rosetti, Amintiri. Ce am auzit de la alții. Din copilărie. Din prima tinerețe

Caracter aleator #dictionardefilosofieșilogică Situație ce se ivește atunci când în repetițiile unei încercări pentru care există o probabilitate fixă, cunoscută, a unui anumit rezultat lipsește orice regulă de prezicere a acelui rezultat, care să tindă spre o rată de succes diferită. Astfel, de exemplu, dacă avem o probabilitate de 1 la 37 ca numărul 7 să iasă la roata unei rulete, atunci nu avem nicio regulă de prezicere a aparițiilor lui 7 care să tindă spre o rată de succes diferită de 1 la 37. Teoria frecvențială a probabilităților ia în considerație numai repetițiile unei mulțimi de condiții unde la fiecare repetiție poate să apară doar unul dintr-o mulțime dată de rezultate posibile. Acest rezultat este valoarea variabilei aleatoare pentru respectiva încercare. Unui rezultat particular i se va asocia o probabilitate numai dacă, întâi, există o frecvență relativă sau proporție a încercărilor soldate cu acel rezultat, spre care tinde proporția observată în șirurile de încercări pe măsură ce numărul încercărilor crește; și în al doilea rând, numai dacă nu există nicio metodă efectivă de selectare a încercărilor potrivit căreia frecvența relativă a rezultatului tinde spre o limită diferită. Această a doua condiție este cea care exprimă caracterul aleator al procesului.

lată-ne cu iarna în țară! Ea a sosit noaptea, pe furiș, și s-a grăbit să-și scuture cojoacele pe fața pământului pentru ca să afirmeze stăpânirea ei... A doua zi românii s-au trezit vasali acestei regine aspre a cărei miniștri sunt crivățul și gerul, a cărei curtezani sunt lupii și corbii, a cărei armată sunt fulgii de zăpadă și țurțurii de gheață, a cărei palaturi sunt clădite cu troian. Baba cochetă și sulemenită se mirează în oglinda râurilor înghețate și poartă pe frunte-i o coroană de brilianturi ce te pătrunde de fiori când o privești și te preface în sloi când te atingi de dânsa. fragment din scrisoarea lui Vasile Alecsandri adresată Prințului Ion Ghica, Mircești, decembrie 1883

Nu-i muța... Romînul se duce la coasă la Ungur. Cosesc ei pînă la amează, cînd ajunge soarele drept pîntece, cosaşii se pun la masă. Ungurul înfulică cu o poftă de lup hămisit; Romînul gustă din masă odată, de două oră... nu merge; prinde-a strîmba din nas, să verse, nu alta. Ungurul dacă vede, face cătră Romîn: - Munîncă... e bun... Şi înplîntîndu-şi mîna în zamă, scoate un cap de mîță şi-l întinde romînului. - Cap... bun cap... Pe Romîn îl pălise greața, își mușca mîiniele de ciudă c’a pus în plug cu Ungurul. - Cap nu place... a!.. ie laba... lăbuța e dulce. Și lăsînd capul, începe a cotrobăi prin borș pînă dă de-un picior. Îl întinde spre gura Romînului. Zama se scurgea de-a lungul labei, prelingîndu-se într’o sfoară cleioasă, ce se întindea pe cămeşa Romînulul. - Munînca... pîn’ disară nu dat muncare alta... - Păi... nu-mi dă gustu... noi nu mîncăm carne de mîță. - A!... asta nu-i muța... e muțanu, noi muța lăsamu de samunța...

Floarea Aleksandr Pușkin O floare veștedă zăresc Ce-a fost uitată între pagini, Și-un vis ciudat, nepământesc Trezește-n pieptul meu imagini. Pe unde a-nflorit, și când? De care Mai avut-a parte? Și cine-a rupt-o, cu ce gând? Și pentru ce a pus-o-n carte? Să amintească un bun rămas? Vreo întâlnire sub murmure? Sau vreo plimbare-n molcom ceas Pe câmp ori poate prin pădure? Mai sunt pe lume el și ea? În ce ungher se află oare? Sau poate-s veștejiți așa, Precum aici această floare?

Omul-Ceaţă şi fiica Marelui Corb #mitologieuniversală Yina'agit (Omul-Ceaţă) vrea să se însoare cu Yine'ane'ut, fiica lui Quikinna'ku (Marele Corb). Ea are o fiică, pe nume Ce'ipine'ut (Fe meia Galbenă), pe care o ţine ascunsă într-o mărgea de sticlă, printre podoabele pe care le poartă. Cei trei se duc la mama lui Yina'agit şi se instalează în casa ei. Într-o zi, pe când Yina 'agit este la vînă toare, fratele lui mai mic rămâne acasă şi o seduce pe Yine'ane'ut, care se îndeletnicea cu răzuirea pieilor de ren. Ea se apără cu cuţitul şi, din greşeală, îşi înjunghie cumnatul. Speriată, târăşte trupul în magazie, îl înveleşte într-o piele de ren şi îl ascunde într-un sac din piele de focă. Yina'agit se întoarce şi întreabă unde îi este fratele, dar Yine'ane'ut susţine că nu ştie. Mergând în magazie să-şi agaţe arcul, Yina'agit vede o picătură de sânge prelingându-se şi, căutând, ajunge la sacul din piele de focă. Dându-şi imediat seama cine este vinovatul, îşi ucide soţia, dar, revenind în magazie, îşi găseşte fratele în viaţă. In dispus, Yina'agit vrea să ştie de ce fratele lui a făcut pe mortul când el şi-a ucis soţia după o judecată sumară. Yina'agit înveleşte trupul Yine'ane'ut-ei într-o piele albă de ren, îl agaţă de o grindă şi pleacă. Între timp, un lup care vâna prin preajmă cercetează casa părăsită şi descoperă giulgiul atârnat de grindă. Îl târăşte afară şi desface legătura, dar trupul se rostogoleşte la vale atât de repede, încât nu-l poate prinde; când trupul se înde părtează, el zăreşte două femei ridicându-se şi luând-o la fugă. Sunt Yine'ane'ut şi fiica ei. Femeile îi cer unui ren de mîncare, ca să mai prindă puteri, şi aleargă mai departe până văd o scară lăsată în jos din cer; Ya'halan (Omul-Nor) se afla în capătul scării. El le trage sus şi, după ce le ascultă povestea, recunoaşte că poartă vina pentru tot ce s-a întâmplat. Îi spune Yine'ane'ut-ei că o va lua în căsătorie, iar fiica ei se va mărita cu Ya 'vac, fiul său. Ya'halan le spune că trebuie să facă o vizită părinţilor Yine'ane'ut-ei, să-i anunţe că ea nu mai trăieşte cu fostul soţ, drept care pornesc cu toţii spre casa lui Quikinna 'ku (Marele Corb). Când trec prin dreptul casei lui Yina 'agit, acesta iese afară şi, recunoscând vocea Yine 'ane 'ut-ei, o roagă să nu mai fie supărată. Ea îi răspunde că el a ucis-o şi că ar fi mîncat-o un lup dacă nu ar fi scăpat ca prin minune. Ajung în sfârşit la casa lui Quikinna'ku şi îi povestesc tot ce s-a întâmplat. Eme'mqut, fiul acestuia, îi însoţeşte pe drumul de întoar cere şi se căsătoreşte cu sora lui Ya'halan, Ya'halna'ut (Femeia-Nor). În final, toată lumea trăieşte fericită.

Tratat de alianță între Corcira și Atena 375-374 î.Hr.) Alianța veșnică între corcirieni si atenieni. În caz de atac împotriva teritoriului Corcirei sau a poporului acesteia, atenienii îi vor ajuta din toată puterea, la cererea lor, pe măsura posibilităților; în caz de atac împotriva poporului atenian sau teritoriului Atenei, pe uscat sau pe mare, corcirienii îi vor ajuta din toată puterea, pe măsura posibilităților, la cererea atenienilor; corcirienii nu vor putea face pace sau iniția un război fără încuviințarea atenienilor și a majorității aliaților și se vor supune întru totul hotărârilor aliaților. Jurământ Voi ajuta poporul corcirian din toate puterile, pe măsura posibilităților, în caz de atac, pe uscat sau pe mare, împotriva teritoriului Corcirei, la cererea corcirienilor, iar pentru război sau pace voi acționa potrivit hotărârii majorității aliaților și mă voi supune tuturor hotărârilor aliaților. Cu adevăr declar, pe Zeus, Apollo și Demetra că, dacă voi respecta jurământul să am parte de toate cele bune, iar dacă nu, dimpotrivă. Voi ajuta poporul atenian din toate puterile, pe măsura posibilităților, în caz de atac pe uscat sau pe mare împotriva teritoriului Atenei, la cererea atenienilor, iar pentru război și pace, voi acționa cum vor hotărî atenienii și majoritatea aliaților și mă voi supune întru totul hotărârilor atenienilor și aliaților. Cu adevăr declar că, dacă voi respecta jurământul să am parte de toate cele bune, iar dacă nu, dimpotrivă.

Caligula/Gaius Iulius Caesar Germanicus(12 - 41), împărat roman (37 - 41) #personalitațiistorice Fiu al generalului Germanicus și al Agrippinei Maior, își petrece copilăria alături de tatăl său, în mijlocul soldaților de pe Rin, de la care primește cognomenul Caligula (Cizmulița). Deși în timpul lui Tiberius nu se afirmă în viața politică, la moartea acestuia (16 martie 37), sprijinit de prefectul pretoriului, Macro, este proclamat împărat de garda pretoriană și recunoscut de către Senat. Primele 8 luni de domnie par să justifice entuziasmul cu care fusese primit de popor noul principe. Politica lui capătă însă brusc însemnele despotismului și incoerenței, metamorfoză considerată de multe izvoare drept o consecință a bolii; la curtea imperială sunt introduse ceremonialul oriental și divinizarea princeps-ului, sunt încurajate cultele orientale, interzise la Roma de către Tiberius. Arbitrariul politicii interne și externe, extravaganțele și cruzimile, fastul serbărilor și risipirea tezaurului strâns de predecesorul său, măsurile fiscale opresive declanșează două conspirații ale opoziției senatoriale (în 39 și 40) urmate, fiecare, de valuri de procese de crimen maiestatis, soldate cu numeroase execuții. La 24 ianuarie 41, Caligula este asasinat în apropierea palatului său din Roma, în urma unei conspirații a pretorienilor în frunte cu Cassius Chaerea şi L. Annius Vinicianus, sprijiniți de libertul Callistus. Numele lui este supus de senat unei damnatio memoriae.

Cum va izbuti omul să se vadă așa cum l-a format natura, cu toate schimbările pe care le-a suferit alcătuirea lui originară, datorită succesiunii timpului și a bunurilor, și cum va putea să deosebească ceea ce aparține fondului său propriu de ceea ce au adăugat ori au schimbat la starea lui primitivă împrejurările și progresele sale? […] Sufletul omenesc, modificat în sânul societății datorită unor nenumărate cauze ce se repetau mereu, datorită unei mulțimi de cunoștințe câștigate, ori erori, datorită schimbărilor intervenite în constituția corpului și tulburărilor continue provocate de pasiuni, și-a schimbat, ca să zicem așa, înfățișarea în așa măsură încât a devenit aproape de nerecunoscut. […] Dar atâta timp cât nu cunoaștem defel omul natural, în zadar vrem să determinăm legea pe care a primit-o, sau cea care se potrivește cel mai bine constituției lui. Tot ce putem vedea foarte limpede în legătură cu această lege este că, pentru a fi lege, trebuie în primul rând ca voința celui pe care ei îl obligă să i se poată supune, în mod conștient, apoi, pentru ca această lege să fie naturală; trebuie, de asemenea, să vorbească nemijlocit prin glasul naturii. Lăsând deci deoparte toate cărțile științifice care nu ne învață decât să vedem oamenii așa cum s-au făcut ei înșiși și cugetând asupra primelor și celor mai simple activități ale sufletului omenesc, cred că disting două principii anterioare rațiunii: unul, care ne face să fim puternic interesați în bunăstarea și conservarea noastră și, altul, care ne inspiră o repulsie naturală în fața pieirii sau suferinței oricărei ființe simțitoare și, în primul rând, a semenilor noștri. Din unirea și îmbinarea pe care spiritul nostru este în stare s-o realizeze cu aceste două principii, fără a fi necesar să fie introdus aici și principiul sociabilității, ni se pare că decurg toate regulile dreptului natural; reguli pe care rațiunea este apoi silită să le stabilească pe alte baze atunci când, prin dezvoltarea sa treptată, ea a reușit să înăbușe natura. J.-J. Rousseau, Discurs asupra inegalității dintre oameni

Cum se ia rodul holdelor #mitologieromânească Dracul, în furia lui contra lui Dumnezeu și contra oamenilor, care se închină lui, și-a tras de partea lui pe babele vrăjitoare, care au poruncă din partea lui să învrăjbească lumea, să facă pe oameni să păcătuiască și să-i facă să uite de Dumnezeu. Iar oamenilor credincioși și temători de Dumnezeu și pe care Dumnezeu îi ajută în munca lor, să le facă pe cât pot, cât mai mult rău. Unul din mijloacele vrăjitoarelor de a face rău oamenilor, cărora Dumnezeu i-a ajutat să-și înjghebeze o cât de mică gospodărie, e luatul rodului de la holde. Iată cum procedează ele: femeile vrăjitoare iau câteva ouă clocite, un sul, o ață roșie, un frâu, un bici, un săculeț cu busuioc, ceară și unt de cămilă, pe care-l cumpără de la țigani. Pe la miezul nopții, vrăjitoarea ia cele pregătite şi se duce la locul cu holda. Întâi îngroapă două ouă clocite la capul locului și spune ca ouăle să fie cu noroc. Apoi își leagă săculețul de piciorul drept, înfrânează sulul, își despletește părul zi se dezbracă până la brâu, ori chiar de tot. Încalecă pe sul și bătându-l cu biciul, fuge de-a lungul locului, căruia vrea să-i ia rodul, zicând: „De la moș (cutare) la mine”. Se zice de 12 ori, căci așa-i cu leac. Când a sfârșit de 12 ori, se întoarce spre răsărit și zice: - Bogăția câmpului, Sporul avutului, Rodul grâului, Să meargă, să treacă, Grămadă să facă În locul arătat Cu sulul însemnat, Și din loc, în arie, Din arie, în groapă Și de-aci să facă lăret. Că dimineața m-am sculat, Și la câmpuri am plecat, Cu Maica Domnului m-am întâlnit, Şi pe loc m-am spovedit Ca să iau Să nu dau, Bogăția câmpului, Sporul avutului, Rodul grâului. Sfârșind acestea, iar începe să fugă călare pe sul bătându-l cu biciul și zicând: „De la moș (cutare) la mine”. Iar când a zis de 12 ori, din nou se oprește și spune: - Bogăția câmpului, Sporul avutului.... Asta o face de 4 ori, adică în toate cele 4 puncte cardinale, până se face ocolul complet al holdei, încercuit astfel cu vorbele vrajei. Când a isprăvit de vrăjit, iese la capul locului, se îmbracă și ascunzând sulul în grâul ei, fuge acasă. Pentru ca vraja aceasta să aibă spor, se cere ca vrăjitoarea să nu scoată nici un cuvânt de prisos și dacă se-ntâlnește cu cineva să nu vorbească o vorbă.

Sclavul n-are decât un stăpân; ambițiosul are atâția stăpâni câți oameni îi pot fi de folos carierei sale. Jean de La Bruyere

- Domnilor din garda franceză, trageți primii. - Cinstea aceasta vă revine! #expresiicelebre Dialog simplificat situat în cursul luptei de la Fontenoy (11 mai 1745), înaintea atacului frontal al celor două infanterii de elită: garda regală franceză și garda regală engleză. Posteritatea a fost extaziată de schimbul acesta de vorbe, văzând în el expresia și simbolul unui „război în dantele”, sportiv și cavaleresc, cu totul străin de ororile războiului. Dialogul a fost prezentat până acum în douăzeci și trei de versiuni. Versiunea lui Voltaire, din Secolul lui Ludovic al XIV-lea, pare să fie cea mai bună: „Ofițerii englezi îi salutară pe francezi ridicându-și pălăriile. Le-au răspuns contele de Chabannes și ducele de Biron, care ieșiseră mai în față, și, la fel, toți ceilalți ofițeri din gardă. Milord Charles Hay, ofițer din garda engleză [avea grad de locotenent-colonel], a exclamat: «Domnilor din garda franceză, trageți!» Contele d'Auteroche [de fapt Anteroche], pe atunci locotenent la grenadieri, apoi căpitan, le-a spus, cu glas puternic: «Domnilor, noi nu tragem niciodată primii, trageți dumneavoastră!»” Tirul britanic, foarte susținut, a fost ucigător. Totuși, mareșalul Maurice de Saxa (1696–1750), unul dintre cei mai mari conducători militari ai vremii sale, un excelent tactician, și Ludovic al XV-lea, care a asistat la bătălie, însoțit de Delfin, au câștigat bătălia împotriva trupelor engleze comandate de ducele de Cumberland (1721–1765).