Andrei Nastase

Am urmărit cu atenție pe parcursul zilei de azi festivismul din jurul aniversării Constituției. Am ales să tac. Pentru că adevărul despre o Constituție nu se vede în discursurile rostite de ziua ei, ci în felul în care este respectată a doua zi. O Constituție care nu poate opri politizarea instituțiilor nu mai oferă suficiente garanții cetățenilor. O Constituție care depinde de voința celor aflați vremelnic la putere încetează să mai fie scutul cetățeanului și devine instrumentul puterii. De aceea cred că Republica Moldova are nevoie de mai mult decât revizuiri constituționale. Are nevoie de un nou contract constituțional, de o nouă Constituție. Un contract scris împreună cu cetățenii, nu doar în birourile politicienilor. Modelul islandez ne arată că acest lucru este posibil. Democrația nu înseamnă doar dreptul de a alege conducătorii. Democrația înseamnă și dreptul cetățenilor de a stabili regulile după care sunt conduși. Constituția nu trebuie să protejeze puterea de cetățeni. Constituția trebuie să protejeze cetățenii de putere. Poate că a venit timpul unui nou început constituțional.

Dar, înainte de toate, are nevoie de reforme temeinice, legitime și durabile. Numai așa vom construi un stat mai puternic și o administrație publică locală care lucrează cu adevărat în slujba cetățeanului.

O reformă nu este un scop în sine. O reformă este un mijloc prin care viața oamenilor trebuie să devină mai bună. Iar dacă o reformă este făcută atât de prost încât ajunge să compromită chiar ideea de reformă, atunci nu mai vorbim despre progres. Vorbim despre un eșec al statului. Acesta este motivul pentru care am susținut mereu, fără ezitare reforma administrației publice locale, autonomia locală reală și responsabilitatea în administrarea banului public. Nu mi-am schimbat această convingere. Dimpotrivă. Cred că astăzi există un consens larg în societate: Republica Moldova are nevoie de o administrație mai eficientă, de comunități locale mai puternice și de o descentralizare autentică. Nu putem continua cu un sistem administrativ gândit pentru realitățile de acum câteva decenii. Dar tocmai pentru că există acest consens, el nu trebuie compromis. În toți acești ani am discutat cu sute de primari, consilieri locali și cu mii de oameni din toate regiunile țării. Le cunosc problemele. Știu ce înseamnă o primărie care nu găsește specialiști. Știu ce înseamnă bugete insuficiente, competențe neclare și dependență excesivă de deciziile luate la Chișinău. Știu cât de greu este să construiești dezvoltare locală atunci când autonomia există mai mult în lege decât în realitate. Din toate aceste motive spun răspicat: Republica Moldova are nevoie de această reformă. Dar are nevoie de o reformă făcută bine. În ultimele săptămâni am discutat din nou cu numeroși primari și aleși locali. Unii văd în amalgamare o șansă reală pentru comunitățile lor. Alții au rezerve serioase. Nu pentru că s-ar opune schimbării, ci pentru că li se cere să ia decizii care vor produce efecte pentru generații, fără ca statul să răspundă convingător unor întrebări absolut firești. Unde sunt studiile independente care demonstrează impactul economic, financiar, social și administrativ al reformei? De ce pragul de 3.000 de locuitori a devenit criteriul central al amalgamării, fără ca fundamentarea lui să fie prezentată public? Cum pot fi promise investiții viitoare, dacă există proiecte deja aprobate care își așteaptă de luni întregi finanțarea? Și, mai ales, de ce atâta grabă? O reformă administrativ-teritorială nu este un proiect pentru următoarele alegeri. Este o decizie care va influența viața comunităților pentru următoarele decenii. De aceea, ea nu poate fi construită pe termene arbitrare, pe presiuni exercitate asupra aleșilor locali sau pe promisiuni care încă nu au acoperire certă. Autonomia locală nu este un privilegiu al primarilor. Este dreptul cetățenilor de a decide asupra comunităților în care trăiesc. Acest drept este garantat de Constituție și de Carta Europeană a Autonomiei Locale și trebuie respectat nu doar în discurs, ci și în practică. Am mai făcut, ca stat, greșeala de a transforma reforme necesare în eșecuri politice. Am desființat raioanele, pentru ca apoi să revenim la ele. Nu pentru că ideea reformei ar fi fost greșită, ci pentru că ea nu a fost suficient de bine pregătită, explicată și asumată de societate. Nu vreau să repetăm aceeași greșeală. Cel mai mare risc nu este că vom reforma administrația publică locală. Cel mai mare risc este să o facem atât de prost, încât peste câțiva ani să apară din nou politicieni care vor promite revenirea la vechiul sistem și vor găsi suficienți oameni dispuși să-i creadă. Atunci nu va eșua doar o guvernare. Va eșua însăși ideea de reformă. Eu cred într-o altă cale. În reforme construite împreună cu oamenii, nu impuse oamenilor. În reforme bazate pe studii serioase, pe evaluări reale de impact, pe dialog și pe respectarea legii. În reforme care întăresc autonomia locală și dau comunităților mai multă putere, mai multă responsabilitate și mai multe resurse. Reformele adevărate trebuie făcute atât de bine încât să devină ireversibile. Acesta este testul oricărei guvernări. Nu viteza cu care adoptă o lege. Ci capacitatea de a construi schimbări care câștigă încrederea oamenilor și rezistă timpului. Republica Moldova are nevoie de reforme curajoase.

Astăzi, când îmi privesc fiica, înțeleg și mai bine cât de importantă a fost hotărârea pe care am luat-o acum șaisprezece ani: să nu tac atunci când statul era capturat, iar speranța oamenilor era pusă la încercare. De-a lungul acestor ani am înțeles un lucru simplu. Politica nu se măsoară doar în alegeri câștigate sau pierdute. Se măsoară în încrederea pe care oamenii o mai au în statul lor. Miliardele pot fi recuperate. Încrederea, mult mai greu. Cred că cea mai mare greșeală pe care o poate face un conducător nu este doar să administreze prost o țară. Cea mai mare greșeală este să-i facă pe oameni să creadă că nimic nu se mai poate schimba. Republica Moldova a trecut prin multe. Au fost ani în care am fost dezbinați, dezamăgiți și, de prea multe ori, am încetat să mai avem încredere unii în alții și în instituțiile statului. Dar eu cred că această încredere poate fi recâștigată. Republica Moldova nu trebuie doar guvernată mai bine. Ea trebuie respectată mai mult. Respectată prin dreptate. Prin competență. Prin instituții care lucrează pentru oameni, nu pentru cei aflați vremelnic la putere. Drumul nostru european înseamnă exact asta: respect pentru lege, respect pentru om și respect pentru adevăr. Îmi doresc ca fiica mea și toți copiii Republicii Moldova să poată crește într-o țară în care să nu fie nevoiți să aleagă între viitorul lor și țara lor. Asta este Moldova în care cred. O Moldovă în care oamenii au din nou încredere în statul lor și unii în alții. O Moldovă pe care să o lăsăm copiilor noștri mai dreaptă, mai puternică și mai demnă decât am primit-o noi. Pentru o asemenea Moldovă merită să muncim. Împreună.

Există o limită dincolo de care propaganda nu mai convinge pe nimeni. În fiecare zi sunt contactat de oameni care îmi spun același lucru. S-au săturat să fie sufocați de minciună, propagandă și de încercarea permanentă de a li se explica de ce nu merge țara, în loc să li se demonstreze prin fapte că poate merge mai bine. Să continui să justifici propriile eșecuri invocând obsesiv numele lui Plahotniuc, după ani întregi de guvernare și în timp ce acesta se află în detenție, nu mai este o strategie politică. Este mărturisirea propriului eșec. Eu nu l-am înfruntat pe Plahotniuc doar din studiouri de televiziune și nici după ce și-a pierdut puterea. L-am confruntat atunci când controla instituțiile statului, când puțini îndrăzneau să i se opună, iar costurile personale și politice erau reale. Este ușor să porți războaie cu umbrele trecutului. Este incomparabil mai greu să răspunzi pentru prezentul pe care îl administrezi. Curajul nu înseamnă să te lupți cu un adversar căzut. Curajul înseamnă să răspunzi pentru ceea ce faci atunci când tu deții puterea. Nicio guvernare nu poate cere la nesfârșit încredere invocând greșelile altora. După atâția ani, cetățenii nu mai așteaptă explicații despre trecut. Așteaptă rezultate, competență și asumare. Când ești la guvernare, trecutul poate explica de unde ai pornit. Nu poate justifica la nesfârșit unde ai ajuns. Istoria va reține cine a capturat statul. Cine a contribuit la eliberarea lui. Dar va reține la fel de clar și cine, având toate pârghiile guvernării, a ales să transforme trecutul într-un alibi pentru propriile nereușite. O guvernare care nu mai poate convinge prin rezultate începe să se sprijine pe propagandă. Iar când propaganda devine principalul instrument de guvernare, înseamnă că puterea și-a pierdut argumentele. Nicio campanie de imagine nu poate înlocui adevărul. Și nicio propagandă nu poate învinge, la nesfârșit, realitatea pe care oamenii o trăiesc în fiecare zi.

Un stat serios, condus cu responsabilitate, înțelege că nu orice schimb este un câștig, o victorie. Uneori, ca în cazul de față, este doar prețul incompetenței de stat, plătit de cetățeni. Există oameni pe care niciodată nu-ți permiți să-i expui riscului sau să-i pierzi, pentru că prețul recuperării lor ulterioare poate deveni devastator pentru securitatea statului. Exact asta s-a întâmplat cu cei doi ofițeri ai statului nostru, oameni care au jurat să-l slujească până la capăt, inclusiv cu prețul libertății lor. Iar acest fapt ridică inevitabil întrebări grele. A fost doar gravă neglijență de stat sau o premeditare rece, în logica unei cedări pregătite din timp? Și încă o întrebare rămâne fără răspuns. Ce s-ar fi întâmplat cu cei doi ofițeri SIS și cum i-ar mai fi adus acasă guvernarea noastră mereu și în toate asistată fără efortul și reușita României și ale altor state europene, care l-au identificat, localizat și predat Moldovei pe cel condamnat pentru trădare? Asistăm la o concesie gravă, imposibil de prezentat onest drept succes. A elibera către străini un fost adjunct SIS, condamnat pentru trădarea propriei țări, nu este o victorie, ci expresia unei vulnerabilități de stat. Pentru că un asemenea individ nu înseamnă doar un nume sau un dosar. Înseamnă memorie instituțională expusă, acces la mecanisme sensibile, rețele, vulnerabilități și secrete pe care un stat responsabil are obligația să le protejeze cu orice preț. Indiferent câte state străine ni se spune că au fost implicate și indiferent ce interese au urmărit fiecare în acest schimb, criteriul legitim decisiv rămâne unul singur, interesul Republicii Moldova și siguranța cetățenilor săi. Statul are obligația să-și aducă oamenii acasă. Dar are, înainte de toate, obligația să știe limpede ce poate negocia și ce nu are voie să pună niciodată pe masa străinului. Nu orice schimb este un câștig, o victorie. Uneori, ca în cazul de față, este doar prețul incompetenței de stat, plătit de cetățeni.

51 de lei nu înseamnă grijă pentru pensionari. 51 de lei nu repară o nedreptate de miliarde. În ultimele zile este difuzată intens o știre prezentată în cheie triumfalistă. Guvernul anunță o majorare fixă a pensiilor de la 1 aprilie, de 51,33 lei, și o indexare de 6,84%. După aceste modificări, pensia minimă pentru limită de vârstă va ajunge la 3264,66 lei, iar pentru persoanele cu un stagiu complet de peste 40 de ani la 3525,72 lei. La prima vedere, mesajul poate părea pozitiv. În realitate, lucrurile trebuie privite cu onestitate și responsabilitate. În ultimii ani, pensiile au fost indexate sub nivelul real al inflației. Diferența dintre creșterea reală a prețurilor și majorările acordate a produs pierderi uriașe pentru pensionari. Estimările arată că aceste pierderi depășeau 10 miliarde de lei încă din anul 2025. Consecințele sunt evidente. Pensia minimă, care în 2025 ar fi trebuit să depășească 4040 lei dacă ar fi fost indexată corect, a rămas la doar 3055 lei. În termeni concreți, unui pensionar cu pensie minimă i-au fost pur și simplu luați peste 30.000 de lei în doar trei ani. Celor cu pensii mai mari li s-au produs prejudicii și mai mari. Dincolo de statistici se află realitatea socială a țării. Sunt oameni care, după o viață de muncă, ajung să aleagă între medicamente și hrană, între plata facturilor și încălzirea locuinței. Astăzi, peste 675.000 de pensionari din Republica Moldova trăiesc cu pensii care nu le asigură nici măcar minimul de existență. Un stat responsabil nu tratează aceste realități prin declarații triumfaliste. Le tratează prin dreptate și corectitudine. De aceea este nevoie de o reacție matură din partea întregii clase politice și a întregii societăți. Guvernul poartă responsabilitatea deciziilor administrative. Parlamentul poartă responsabilitatea cadrului legislativ. Iar opoziția parlamentară are la dispoziție instrumente reale, inclusiv inițiativa legislativă. Eu nu dispun astăzi de aceste instrumente instituționale. Dar am datoria morală de a spune lucrurilor pe nume și de a apăra drepturile celor care nu mai au puterea să o facă singuri. Parlamentul și Guvernul trebuie să calculeze corect pierderile suportate de pensionari și să elaboreze un plan clar de recuperare a acestor sume. În același timp, legea trebuie să garanteze că pensiile nu vor mai fi niciodată indexate sub nivelul inflației. Pensia minimă trebuie corelată cu realitatea economică și cu minimul de existență. În Republica Moldova acest prag nu poate fi mai mic de 5000 lei lunar. Bătrânii Moldovei nu cer privilegii. Cer ceea ce li se cuvine după o viață de muncă: Respect. Demnitate. Dreptate. Restituirea sumelor pierdute nu este un gest de generozitate. Este o obligație morală și juridică a statului. Întoarceți banii oamenilor. Dreptatea nu se indexează, dreptatea se face!

Unde miliardul? Am citit atent investigația publicată de Timpul despre cheltuielile de la Aeroportul Internațional Chișinău. Aproape un miliard de lei ar fi fost direcționat pentru „mentenanță și mijloace fixe”. În același timp, exact în această perioadă, serviciul de audit intern — adică mecanismul care trebuia să verifice cum sunt cheltuiți banii — a fost lichidat. O coincidență care ridică o întrebare foarte serioasă: de ce a fost eliminat controlul financiar într-o instituție care gestionează sute de milioane de lei? În loc să fie întărit controlul, fiind vorba de o structură de stat, cineva vrea să stingă lumina la contabilitate! Republica Moldova a trecut deja prin trauma furtului miliardului din sistemul bancar. Tocmai de aceea, orice nouă suspiciune legată de sume uriașe trebuie clarificată imediat. Cetățenii au dreptul să știe cum au fost cheltuiți aproape un miliard de lei, cine a decis lichidarea auditului intern, nominalizarea companiilor care au primit contractele și cine răspunde pentru aceste decizii. De aceea solicit public Procuraturii Generale să verifice în regim de urgență situația de la Aeroportul Chișinău. Pentru că Aeroportul nu aparține unor administratori temporari înfrățiți cu politica și justiția controlată. Este un bun strategic al statului și al cetățenilor. Dacă banii au fost cheltuiți corect, acest lucru trebuie demonstrat transparent. Dacă nu, cei responsabili trebuie să răspundă în fața legii. E timpul ca instituțiile statului să reacționeze prompt, profesionist, să nu aștepte să fie invitate la acțiune. Nu pentru asta sunt create, nu pentru asta sunt plătite. Vrem să știm unde sunt banii cetățenilor, vrem să aprindem din nou lumina la contabilitate!

Au trecut peste 100 de zile de la instalarea unui nou guvern. Un nou mandat, după unul deplin al unei guvernări care s-a revendicat democratică și proeuropeană. Este un moment potrivit pentru reflecții, dar și pentru un bilanț onest, nu festivist. În 2026, statul intră într-un paradox greu de explicat. Deficit bugetar record, miliarde plătite doar pe dobânzi, de aproape patru ori mai mult decât acum câțiva ani. Salariile nesimțite curg gârlă, în timp ce profesorii, medicii și alți bugetari sunt lăsați fără ajustări reale ale salariilor, nici măcar la nivelul inflației. Totodată, în mod cinic și contrar promisiunilor electorale, mai multe instituții ale statului primesc bugete mai mari, pentru a funcționa în ritm partinic. Nu se lasă așteptate nici cele noi, pentru a îngroșa lista sinecuriștilor. Ce s-a schimbat în aceste 100 de zile pe planul democrației autentice? Nimic spre bine. S-a vorbit mult despre libertate, democrație, valori europene. În documente, în discursuri, în declarații oficiale. În viața reală însă, libertatea e tratată ca un bun condiționat și acceptată doar când nu deranjează puterea. Și tolerată dacă nu pune întrebări incomode. Între timp, critica este permisă când nu are conținut, iar Opoziția este acceptată sub formă latentă. Vocile independente sunt suspectate, etichetate, izolate. În locul dialogului apare stigmatizarea. În locul argumentelor apar insinuările. Cine nu se aliniază este etichetat drept o „problemă”, nu un partener legitim de dezbatere. Poate în aceste zile de clemență s-a discutat serios despre sărăcie, despre exod, despre justiția selectivă, despre capturarea instituțiilor și lipsa de rezultate concrete pentru oameni? Ba bine că nu! Puterea și-a consolidat confortul autoritar mascat în limbaj european. Astfel, deciziile importante au fost ascunse de ochii oamenilor. Consultările, ca de obicei, formale. Parlamentul a continuat să fie un spațiu de validare, o mașinărie mecanică de vot. Problema pe care o pun nu e atât prestația guvernului, cât lipsa de reacție a societății. Asistăm la instalarea și încetățenirea unui monopol al mentalității de grotă. O mentalitate a celor care vor totul pentru ei, dar care nu acceptă pluralismul pentru ceilalți. Ceea ce am așteptat în aceste peste o sută de zile de la acest guvern a fost SEMNALUL! Semnalul unei schimbări reale autentice. Semnalul de a permite edificarea unor instituții solide. Semnalul de a corecta derapajele, în special atunci când ele vin din partea celor care se declară „corecți” și „proeuropeni”. Ce este de făcut? Care ar fi soluțiile viabile pentru această perioadă, pentru AICI și ACUM? Să nu ne așteptăm că tăcerea și resemnarea vor schimba paradigma lucrurilor. Haideți să medităm împreună ce e de făcut. Poate ar fi cazul să ne organizăm într-o puternică structură civică reală, nu mimată? Poate e cazul să ne consolidăm, să devenim puternici și capabili să schimbăm lucrurile. Personal, am siguranța că Moldova are nevoie, din nou, de o platformă civică serioasă, largă, deschisă, care să adune oameni diferiți, dar uniți de valori comune. Nu ca scop în sine, ci ca instrument de presiune democratică și trezire civică. Guvernarea trebuie obligată să înţeleagă că libertatea nu aparține unui partid, ci întregii societăți. Mai mult, Europa înseamnă pluralism, responsabilitate și respect pentru cetățean, iar tăcerea disciplinată la care suntem invitați e un pericol pentru frageda noastră democrație. Acesta este apelul meu. Să medităm și să găsim soluții așa cum am făcut în 2015. Așa cum ne dictează conștiința. Asta dacă înțelegem că libertatea se cucerește, nu se acceptă cu porția.

La trecerea dintre ani, un gând de profundă recunoștință. Pentru cei care au fost aproape, în tăcere sau în cuvânt. Pentru cei care au înțeles. Pentru cei care poate nu au înțeles pe deplin, dar au ales să asculte. Pentru că legătura dintre oameni se naște din dialog. Din cuvinte, adesea imperfecte. Din voci care nu sună întotdeauna frumos, dar spun adevărul. Uneori doare. Tocmai de aceea contează. Vă doresc un an nou cu mai multă lumină în gânduri, cu putere liniștită în mâini, cu prieteni puțini și adevărați, și cu drumuri care, încet, se îndreaptă. Să rămânem vii. Sinceri. Atenți unii la alții. La mulți ani tuturor.

22 decembrie 1989 este Ziua care se asociază perfect cu Demnitatea, Curajul, Libertatea. Este momentul în care România s-a desprins, cu preț de sânge, dintr-un timp al tăcerii și umilinței! În acea zi, oamenii au ieșit în stradă cu mâinile goale în fața armelor, în fața unui regim care își pierduse legitimitatea, dar nu și violența. 22 decembrie 1989 a adus în fața istoriei clipa în care poporul român a ales să riște totul pentru șansa de a fi liber. Revoluția română a fost una dureroasă, confiscată, mai apoi trădată. Dar a fost reală. A fost scrisă cu pași grăbiți pe asfaltul orașelor, cu strigăte care au spart tăcerea, cu vieți care nu s-au mai întors acasă. Libertatea de astăzi poartă numele celor care au căzut atunci. A ne aduce aminte de Revoluția română nu înseamnă doar a ne comemora trecutul, ci a ne gândi cu încredere la viitor. Asta înseamnă că democrația nu se moștenește, ci se construiește. Că adevărul nu vine de la sine, iar dreptatea trebuie apărată zi de zi. Dar poate cel mai important e că 22 decembrie 1989 este, în esență, ziua în care România a început să se caute pe sine. O căutare încă neterminată, dar ireversibilă. Pentru că odată rostit și încetățenit, cuvântul „libertate” nu mai poate fi retras din inimile noastre!

Pentru mine, 13 decembrie este o zi cu memorie adâncă și cu obligații morale. O zi în care se întâlnesc credința, demnitatea și responsabilitatea față de familie și față de cetate. Repere care cer asumare, continuitate și onestitate. Pe stil vechi, 13 decembrie este ziua Sfântului Andrei, Ocrotitorul țării. Apostolul care nu a ales calea comodă, care nu a predicat adevărul pentru aplauze și nu a renunțat atunci când lumea din jur era ostilă sau indiferentă. Sfântul Andrei nu este un simbol al confortului spiritual, ci al curajului tăcut; al muncii răbdătoare și al credinței ferme că adevărul, chiar rostit fără zgomot, are puterea de a schimba destine. Tot pe 13 decembrie s-a născut și primul nostru copil, Andrei Jr., ajuns astăzi la 25 de ani. E un Om matur, așezat și profund în tot ceea ce face, purtând cu discreție și responsabilitate numele Sfântului Andrei! Pentru mine, această coincidență nu este întâmplătoare. Ea leagă firesc credința de responsabilitatea față de familie ca o firească continuitate. 13 decembrie este și ziua Platformei Demnitate și Adevăr, la fundamentul căreia am stat. Nu ca partid în sens clasic, ci ca mișcare de conștiință. Ca un răspuns necesar al societății la capturarea statului, la minciuna ridicată la rang de sistem și la umilirea constantă a cetățeanului. Platforma DA a fost, înainte de orice, o comunitate de oameni care au refuzat să accepte că frica este normalitate și că tăcerea este o soluție. Legătura dintre aceste repere nu este decorativă, nici întâmplătoare. Sfântul Andrei a rostit adevărul într-o lume care îl respingea. Împreună cu Platforma DA am încercat să facem același lucru într-un stat în care adevărul devenise incomod și periculos. Ambele au pornit de la aceeași convingere fundamentală; demnitatea nu se cere, se apără. Uneori cu preț mare. Infinit de mare. În ce privește Platforma DA, ca partid politic, aceasta a fost anihilată metodic și distrusă de actualul regim și de câțiva lachei din interior. De fapt, s-a urmărit nu doar eliminarea unei formațiuni politice, ci ștergerea unui precedent periculos pentru cei aflați la putere – acela al curajului civic bine organizat. Istoria ne oferă însă o lecție clară. Formele politice pot fi distruse. Spiritul civic, nu. El poate fi rănit, obosit, împins în umbră, dar nu anihilat. Atâta timp cât există oameni care refuză minciuna, injustiția și disprețul față de cetățean, acest spirit rămâne viu. Ca de fiecare dată, trăim acest 13 decembrie ca pe un moment de luciditate și regândire. Un punct de evaluare sinceră, cu maturitate, rigoare și răbdare. Mesajul meu de astăzi pentru Oamenii Demnității și Adevărului este limpede. Nu ați luptat degeaba. Nimic din ceea ce s-a construit nu se pierde. Experiența, conștiința civică și solidaritatea nu pot fi confiscate de niciun regim. Ele așteaptă doar momentul și forma potrivită pentru a fi puse din nou la lucru. Lupta noastră nu a fost abandonată! Costurile au fost înțelese, greșelile au fost asumate. Lupta pentru adevăr, demnitate și dreptate se poartă prin muncă serioasă, consecvență și refuzul compromisului moral. Ea va fi reluată cu mai multă claritate, cu mai mult discernământ și cu aceeași fidelitate față de cetățean. 13 decembrie este, în fond, o zi a responsabilității. Responsabilitatea de a nu trăda sensul pentru care ne-am adunat cândva. Și responsabilitatea de a păstra vie speranța ca angajament. Cinste Sfântului Andrei! Felicitări celor care poartă acest nume. Respect celor care nu au renunțat. Să știți că Demnitatea nu are termen de prescripție și că e momentul să o apărăm din nou!

Am urmărit cu atenție declarațiile politicienilor de Ziua Drepturilor Omului și îmi reafirm convingerea că aceste valori nu se apără prin declarații, fie ele anuale sau zilnice. Le-am apărat mereu ca pe ale mele, cu toată ființa. În instanță, în stradă, în instituții, în țară și în afara ei. Nedreptatea nu așteaptă. Nici datoria de a o înfrunta. Drepturile omului nu sunt un slogan; sunt o limită morală pe care nu avem voie să o coborâm. Respectul pentru demnitatea umană nu este negociabil. Este o obligație civică și morală. Statul Republica Moldova, spre regret, rămâne corigent și la acest capitol, mai ales din cauza politicienilor și a analfabetismului funcțional care a pus stăpânire pe țară.

Astăzi, celebrăm nu doar o zi din calendar, ci forța unui popor care a știut să rămână demn, unit și încrezător în propriul destin. România înseamnă credință, înseamnă unitate, înseamnă sufletul unui neam care a rezistat în timp și care, în ciuda tuturor încercărilor, a păstrat aprinsă flacăra speranței. Personal, vreau ca în această ZI să ne amintim de rădăcinile noastre, de jertfa strămoșilor și de visul lor de libertate. Pentru că este ziua în care, alături de copiii noștri, privim cu mândrie spre trecut și cu încredere spre viitor, știind că românii au puterea de a transforma aspirațiile frumoase în realitate. Să ne fie țara lumină, adăpost și inspirație. Să fim vrednici de ea, uniți în gând și în faptă. La mulți ani, România! La mulți ani tuturor românilor!

Andrei mi-au fost străbunii, Andrei a fost și tata, unchi, veri, nepoți și fiul, același nume poartă. Din neam în neam rămâne viu, un nume ca o sărbătoare, Un fir ce strânge oameni buni, cu rost, cu grijă, cu onoare. La mulți ani celora ce azi, cu inimă curată, Cinstesc pios Ocrotitorul Țării adunate. La mulți ani tuturor!

Fiecare zi de pasivitate lasă altora dreptul de a decide în locul nostru. Cer acțiune urgentă din partea Președinției și a întregii diplomații, care trebuie să iasă din modulul de așteptare. Planul de pace propus Ucrainei arată cât de fragilă este securitatea regională, dacă lumea acceptă ideea că teritorii ocupate pot fi înghețate și transformate în compromis politic. Avem nevoie de o politică externă lucidă și ofensivă. Parteneriatele cu România, UE și SUA trebuie consolidate, iar interesele noastre naționale, inclusiv reintegrarea pașnică a țării, trebuie definite clar. Președintele și diplomația au obligația să acționeze ferm, pentru că pasivitatea într-un astfel de moment devine un risc direct de securitate. Cazul armamentului de la Albița–Leușeni este cel mai grav semnal de securitate din ultimii ani. O singură breșă în controlul frontierelor a afectat încrederea, a compromis credibilitatea instituțiilor și a lovit în relația cu România și în parcursul european al țării. Un stat care nu își controlează frontierele și tolerează contrabanda cu armament nu poate fi credibil în fața partenerilor. Avem nevoie de transparență totală, de o anchetă comună cu România și de suspendări imediate acolo unde planează suspiciuni rezonabile. Nu e loc pentru cosmetizări sau abordări zeflemitoare din partea unor politicieni care nu înțeleg gravitatea momentului. Este nevoie de convocarea instituțiilor de securitate și de clarificări complete ale acestui caz, cu responsabilități individuale asumate și comunicate public. Perioada de după războiul din Ucraina va genera fluxuri uriașe de materiale și echipamente. Moldova poate deveni nod logistic regional sau poate rămâne irelevantă. Totul depinde de deciziile luate acum. Avem nevoie de infrastructură modernă, căi ferate funcționale, zone de depozitare bine organizate și reguli clare pentru investiții. Reconstrucția Ucrainei poate aduce locuri de muncă și dezvoltare reală, dacă demonstrăm că suntem un stat sigur, predictibil și capabil să gestioneze fluxuri strategice. Reconstrucția Ucrainei este începutul unei noi arhitecturi politice în Europa de Est, iar Moldova trebuie să fie la masa negocierilor, nu în meniul de pe masă. Diplomația trebuie să funcționeze în ritmul corect, cu obiective clare și cu accent pe securitate, reintegrare și dezvoltare reale, pentru că absența sau tăcerea convenabilă vor fi plătite scump mai târziu. Alegerea este simplă. Ori devenim parte activă a soluției regionale, asumându-ne controlul frontierelor, statul de drept și direcția reintegrării și dezvoltării reale, ori rămânem într-o zonă de vulnerabilitate și dependență. Moldova are resursele și partenerii necesari pentru a alege calea corectă. Totul depinde de voința politică și de capacitatea instituțiilor de a acționa cu seriozitate, nu cu tăceri convenabile și jocuri meschine de culise.

Cazul transportului de armament oprit la Vama Albița–Leușeni demonstrează o breșă gravă în securitatea Republicii Moldova, o lovitură încredibil de periculoasă pentru relația noastră cu România și o umbră serioasă asupra parcursului de aderare la Uniunea Europeană. Indiferent de ruta declarată sau de actele prezentate, un fapt rămâne incontestabil: teritoriul și frontierele Republicii Moldova au fost folosite pentru transport de armament, în plin război la hotar și în plină etapă de integrare europeană. Fără interese străine țării, fără complicități interne și vulnerabilități majore în lanțul de control, un asemenea transport nu poate avea loc. Beneficiarii unor asemenea operațiuni pot urmări orice: profit, influență politică, destabilizarea țării sau chiar împingerea Republicii Moldova în tensiuni regionale și în proximitatea unui conflict militar, dar de responsabilitate statului, a instituțiilor sale este întâi de toate prevenirea pre-delictuală. Consecințele eșecului autorităților pe această dimensiune pot fi dramatice: pierderea încrederii partenerilor, sancțiuni, riscuri directe asupra securității naționale. În acest context, comunicarea defectuoasă – oficială sau neoficială – nu doar induce în eroare, ci servește involuntar intereselor celor care vor o Moldovă vulnerabilă, izolată și ușor de manipulat. Reacția Serviciului Vamal este insuficientă pentru o situație atât de gravă. Nu putem accepta explicații cosmetizate sau întârzieri birocratice. Cetățenii trebuie să știe clar. Cine a emis actele? Cine a permis tranzitul? Ce au făcut vameșii, polițiștii de frontieră, SIS, CNA, Procuratura? Cine a știut și a închis ochii? Și cine face parte din rețelele care au făcut posibil acest transport pe teritoriul Republicii Moldova și peste granițele sale? Avem nevoie de acțiune și asumare la cel mai înalt nivel: 1. Convocarea de urgență a Consiliului Suprem de Securitate, cu informare completă și clară către cetățeni. 2. Audieri imediate în Parlament cu conducerea Vămii, Poliției de Frontieră, SIS, MAI și Procuraturii. 3. O anchetă comună reală cu partea română, care să urmărească întreg lanțul – de la încărcare până la beneficiarii finali. 4. Suspendarea tuturor celor asupra cărora planează suspiciuni rezonabile, până la elucidarea completă a cazului. Un stat care nu își controlează frontierele și tolerează contrabanda cu armament nu poate fi credibil în fața Uniunii Europene. Dacă vrem ca aderarea să fie reală, asemenea situații trebuie tratate cu fermitate totală. Moldova nu își poate permite să compromită sacrificiile făcute pentru un stat de drept și nici încrederea României și a partenerilor europeni. Adevărul, responsabilitatea și reformele reale rămân singura cale prin care demonstrăm că Republica Moldova nu este și nu va deveni o rută pentru armament, rețele criminale sau influențe străine. Tăcerea, dezinformarea și jocurile de culise nu sunt simple greșeli. Ele pot costa pacea, siguranța și viitorul european al țării.

Câteva zile în urmă, o fetiță de 13 ani a fost găsită fără suflare în incinta fostului Hotel „Național” din centrul Chișinăului — o clădire părăsită despre care am atras atenția de ani de zile că devine loc de adunare pentru tineri vulnerabili, consum de droguri și incidente mortale. Poliția a fost alertată de mama fetei după ce aceasta nu s-a întors de la liceu; echipele de intervenție au găsit minora în stare gravă, iar medicii au constatat decesul. Problema nu este doar structurală, ci socială: locuri abandonate devin puncte de atracție pentru copii care nu sunt supravegheați, iar în lipsa unei reacții ferme autoritățile permit ca tragediile să se repete. O clădire care inspiră teamă ar trebui securizată imediat; o clădire care a devenit pericol public — transformată, reparată sau demolată. E inadmisibil ca un simbol al orașului să se transforme într-un loc unde mor copii. Nu mai putem accepta limbajul birocratic care vorbește despre „următoarele măsuri” sau „se va analiza”; aici e nevoie de acțiune. Instituțiile statului trebuie să coordoneze de urgență: închiderea și fortificarea accesului, patrule sporite în zonă, investiții în supraveghere video și, pe termen lung, un proiect de reabilitare sau demolare care să elimine pericolul. Nu mai vrem scuze, vrem responsabilitate. Și, foarte important, transparentă: cine a primit sesizările, cine a promis intervenții și de ce aceste promisiuni nu s-au materializat? Când viețile copiilor devin monedă de schimb între instituții și interese, sancțiunea publică trebuie să urmeze: verificări, rapoarte publice și, dacă se confirmă neglijență, sancțiuni pentru cei care au tratat cu indiferență siguranța cetățenilor. Statul nu are voie să eșueze în privința celor mai slabi dintre noi. Condoleanțele mele pentru familia fetei — durerea lor nu poate fi îndreptată înapoi, dar poate fi o lecție dură pentru toți: nu mai tolerăm locuri părăsite care omoară. Cer tuturor celor responsabili luciditate, competență, bună credință și o acțiune concertată imediat. Altfel, bomba cu ceas a fostului Hotel „Național” va face din nou victime.

Raportul recent al Comisiei Europene privind extinderea confirmă ceea ce mulți dintre noi avertizau de mult: progresele Republicii Moldova sunt modeste, iar vulnerabilitățile sistemice rămân profunde. Din cele aproape 1,9 miliarde de euro promise țării noastre, partea de granturi – adică fondurile nerambursabile – a fost deja primită, în mare parte utilizată fără rezultate structurale vizibile și fără o transparență reală. În schimb, aproximativ 1,5 miliarde de euro sub formă de împrumuturi riscă să nu mai fie acordate deloc sau să vină în condiții mult mai stricte, ca urmare a stagnării reformelor în domeniile justiției, administrației publice și luptei împotriva corupției. Comisia Europeană vorbește deschis despre politizarea instituțiilor, slăbiciunea mecanismelor de control și lipsa de progres în statul de drept. Aceste concluzii nu mai pot fi acoperite de propagandă sau festivisme sterile. Am spus-o și o repet: fără reforme autentice, fără responsabilitate și respect pentru lege, niciun parcurs european nu poate fi credibil. Este timpul ca guvernarea să răspundă cu fapte, nu cu lozinci.